Arhitectura vascularizației cerebrale
Autor: dr. Dan Rusu
Articol publicat în revista Viata + Sănătate
Probabil că nimic nu este mai important pentru ceea ce noi înșine suntem decât creierul nostru. Pe acest suport fizic încărcăm idei, concepții și idealuri (moștenite sau personal elaborate) care ajung în cele din urmă să ne definească. Felul în care noi gândim rămâne totuși un mister. Chiar dacă multe mecanisme au fost descifrate de oamenii de știință, multe lucruri au fost înțelese și multe taine aduse la lumină, felul în care un grup uriaș de celule extraordinare colaborează pentru a edita un gând sau pentru a realiza conștiența rămâne, în ansamblu, o nebuloasă.
Întrucâtva, cred că este și normal să fie așa. Dacă ne-am putea înțelege pe deplin, dacă am desluși toate tainele ce ne cuprind, ar însemna să posedăm o inteligență mai mare decât a creierului nostru, ceea ce este imposibil. Pentru ca această superbă mașinărie numită creier să funcționeze, ea are nevoie de multă energie. Vascularizația creierului, rețeaua care asigură nutrienții și oxigenul necesar, este dezvoltată pe măsura importanței absolute a organului. Ar putea părea incredibil, dar creierul folosește o treime din cantitatea totală de sânge a organismului și 20% din oxigenul aflat la dispoziție (la copii, chiar spre 50%). Activitatea permanentă a creierului, atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn, se realizează pe baza unui metabolism cerebral care, în condiţii normale, se menţine în limite constante. Deşi reprezintă numai 2% din greutatea corpului, creierul primeşte, în medie, 850 ml de sânge în fiecare minut, consumând 17% din totalul de glucoză circulantă.
Dacă ar fi, de exemplu, să comparăm vascularizația creierului cu cea a inimii, un alt organ despre care nimeni n-ar îndrăzni să spună că nu este vital, am observa că, de departe, creierul are întâietate. Vascularizația cerebrală este mult mai puternică decât cea a inimii.
Exact. Fără marjă de siguranță
Vă recomandăm revista Viata + Sănătate!
Când unui general american din timpul celui de-al Doilea Război Mondial i se cerea să execute o anumită misiune, să cucerească o poziție-cheie sau să apere un punct vital, era întrebat totodată ce fel de resurse și în ce cantitate ar avea nevoie pentru îndeplinirea cu succes a sarcinii. Pentru a fi siguri că primesc măcar minimul necesar și gândindu-se la penuria de resurse, generalii pretindeau îndeobște mult peste nevoile reale, asigurându-și astfel o marjă de siguranță ca, până la urmă, să poată executa misiunea. Primeau mai puțin decât ceruseră, dar le era suficient, pentru că au cerut inițial mai mult.
Ei bine, creierul nostru, deși are sarcini suficient de complicate, nu are la dispoziție vreo marjă de siguranță. Nutrienții și oxigenul, în cantitățile pe care le pretinde, sunt într-adevăr absolut necesare. Este bine cunoscut faptul că o privare de numai câteva secunde a creierului de oxigen conduce la lipotimie, pierderea conștienței. O privare doar puțin mai îndelungată poate cauza alterări ireversibile.
Patru „mușchetari“ și un poligon
Creierul este asigurat cu sânge din patru surse: bine cunoscutele două artere carotide (interne) și două artere vertebrale. În cazul unui accident, supraviețuirea este posibilă când cel puțin trei dintre aceste artere funcționează încă. Întreruperea circulației în două surse, oricare ar fi ele, este foarte problematică. Fiecare din aceste vase posedă, teoretic, un teritoriu de irigație bine definit, dar, în acelaşi timp, anastomozându-se între ele la baza creierului (poligonul Willis), devine evidentă posibilitatea suplinirii vascularizației în caz de obstrucții.
Ar putea părea incredibil, dar creierul folosește o treime din cantitatea totală de sânge a organismului și 20% din oxigenul aflat la dispoziție (la copii, chiar spre 50%).
Particularitățile metabolice ale țesutului nervos (necesitățile mari de oxigen), corelate cu modalitatea de distribuție (de tip terminal) a arterelor după ce au pătruns în substanța nervoasă, explică varietatea și gravitatea tabloului clinic, în cazul unor întreruperi ale circulației sanguine. Probabil că principala vedetă a vascularizației cerebrale este poligonul arterial al lui Willis. El colectează toate cele patru artere sus menționate într‑un cerc (poligon) comun, astfel încât, dacă una din ele nu mai funcționează (este obstruată sau lezată), nicio parte din creier să nu rămână fără oxigen, ci, din acestă zonă comună, să se continue distribuția cu sânge. Nu ele însele, ci ramurile celor patru artere mai sus mentionate dau naștere poligonului Willis, situat pe fața bazală a creierului.
Vascularizația cerebrală este satisfăcută printr-un sistem foarte complicat de vase sanguine. Pentru demonstrație, amintesc numai numele arterelor constitutive ale acestui poligon (heptagon):
- ramura comunicantă anterioară;
- arterele cerebrale anterioare;
- arterele carotide interne;
- ramurile comunicante posterioare;
- arterele cerebrale posterioare;
- bifurcaţia trunchiului bazilar (înființat prin unirea arterelor vertebrale), din care pornesc cele două artere cerebrale posterioare.
Special trebuie amintită și artera cerebrală medie. Este cea mai mare arteră cerebrală, atât din punct de vedere al calibrului, cât și al lungimii. Ea continuă traiectul arterei carotide interne, lucru ce este favorizant în traiectul unei tromboembolii. Din artera cerebrală medie pleacă arterele cerebrale anterioare și ramurile comunicante posterioare.
Sprijin și asigurare la muncă
Anastomozele se realizează prin unirea a două artere (sau mai multe), pentru a forma un trunchi arterial unic, iar importanța funcțională rezidă din posibilitatea suplinirii. Poligonul lui Willis reprezintă sistemul anastomotic cu cea mai mare importanţă funcţională. În afara poligonului amintit, avem încă două sisteme anastomotice importante: anastomoze între circulaţia extracraniană şi cea intracraniană și anastomoze leptomeningeale reprezentate de comunicări ale ramurilor corticale terminale, ce sunt astfel unite la limita de vecinătate a ariilor lor de distribuţie.
Doar în caz de necesitate
Fluxurile colaterale prin sistemele anastomotice sunt ,,nefuncţionale’’ în condiţiile unei circulaţii cerebrale normale şi devin „funcţionale” în diferite condiţii patologice. Un canal de flux colateral se deschide când apare un gradient de presiune între două sisteme arteriale anastomotice.
Autonomie
La fel ca şi alte arii vasculare din organism, debitul sanguin cerebral este strict corelat cu intensitatea metabolismului ţesutului cerebral. Deşi circulaţia cerebrală este integrată circulaţiei generale, ea deţine totuşi un pronunţat grad de autonomie. Menţinerea constantă a debitului în jurul valorii de 50 ml/min/100g şi ajustarea permanentă a debitului regional şi local, în ciuda unor eventuale fluctuaţii tensionale sau dezechilibre umorale, se realizează datorită a două mecanisme de reglare: mecanismul chimico-umoral și mecanismul nervos.
Similar cu alte teritorii circulatorii, fluxul sanguin cerebral depinde de presiunea arterială. Spre deosebire de restul corpului, creierul este capabil să-și regleze aprovizionarea cu sânge prin reflexe de control autonom, altele decât cele din restul compartimentului cardiovascular. Când fluxul sanguin cerebral scade, controlul simpatic reflex determină vasoconstricţia sistemică ce sacrifică perfuzia organelor periferice, cu excepţia inimii, pentru a creşte presiunea arterială şi pentru a păstra perfuzia sanguină cerebrală. Invers, o creştere cronică a valorii tensiunii arteriale determină o creştere susţinută a rezistenţei vasculare cerebrale, în scopul de a menţine o presiune capilară normală.
Creierul are deci mecanisme de autoprotecție. Să nu ne bazăm totuși pe asta. Formula ideală este cea amintită încă din Antichitate: Mens sana in corpore sano!
Leave a reply →