Dumnezeu pe înțelesul copiilor
Autor: Cristina Ișvan
Foto: Shutterstock
Psihologia modernă și-a pus întrebarea în ce masură este bine sau rău ca cei mici să creadă că Dumnezeu este o forța atotputernică în mâna căruia stă viața noastră. Un studiu prezentat de antropologii belgieni arată că teama de supranatural și mai ales de Dumnezeul atotputernic poate crește cu 100% riscul de suicid pentru 60% dintre copiii cu fond depresiv nativ[i]. Cum este posibil asa ceva? Cum a ajuns Dumnezeu motiv de spaima și disperare pentru cei mai sensibili dintre copii? Dacă așa stau lucrurile, în ce măsură mai raspunde religia nevoii de siguranță și încredere a omului?
Îngrozește-te de Dumnezeu?
Psihologii și teologii au o explicație: în mod cert Dumnezeu este prezentat greșit, ca o forță care are puterea de a face ce dorește cu viața omului, dispunând necondiționat de autoritatea Sa supremă. Această informație poate fi extrem de nocivă, mai ales că un copil apatic, timid și chiar fricos va crede că Dumnezeul atotputernic nu-l are în pază, ci-l pedepsește pentru ceva anume. În subconstient, cel care se teme astfel de Dumnezeu va încerca să evadeze, să se sustragă furiei Atotputernicului și să se sinucidă. Si chiar daca nu ajunge la asemenea gesturi extreme, ne intrebam totuși ce gandește un copil, ce simte și la ce acțiuni îl determină conștientizarea existenței Lui Dumnezeu? Dincolo de imaginea deformata a unui bătranel care stă pe un tron în ceruri, înconjurat de îngeri care cântă și de sfinți care I se închina, cea mai mare deformare a imaginii lui Dumnezeu este cea din mintea si mai ales cea din viața oamenilor, în general și a copiilor, în particular. Așadar se pune intrebarea cum sa Îl prezentăm unui copil pe Dumnezeu?
Dumnezeu este dragoste
Dragostea lui Dumnezeu, grija Sa, blândețea și dorința de a-i fi alături și de a-i feri de rău- acestea sunt primele noțiuni pe care cel mic trebuie să le afle. Dacă de la o vârstă fragedă, copilul este amenințat de părinte și speriat “că dacă nu este cuminte, Isus se supără pe el” sau mai grav “ca îl arde în foc”, copilul va percepe divinitatea ca o forța distrugătoare și greu de mulțumit. În niciun caz teama nu-l va împinge la ascultare și nici nu va dobândi așa cum ar fi firesc, o creștere treptată în cunoștință și acceptare a lui Dumnezeu.
Din contră, povestirile Biblice care Îl prezintă cel mai simplu pe Dumnezeu trebuie să-i inspire copilului siguranță. Numai simțământul prezenței Lui Dumnezeu poate alunga teama care ar face ca viața copilului timid să fie o povara. El trebuie să-și fixeze în momorie făgăduința “Îngerul Domnului tăbăraște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie” (Pslamul 34:7)[ii]. Copilului să i se citească mai întai întâmplările despre Daniel în groapa cu lei, Petru în temniță, ucenicii pe mare în furtună, toate acele momente în care Dumnezeu manifestă grijă și dragoste.
Copilul are nevoie de o imagine foarte blânda a lui Dumnezeu și în niciun caz de a i se vorbi de pedepsele Lui. Începand cu vârsta de 7 ani, pe lângă toate informațiile de ordin emoțional, unui copil i se pot da și argumente raționale, ancorate în concret. Lipsa înțelegerii concrete, raționale, asociată cu predispoziția pentru mistic și magic pot crea un teren favorabil apariției unor idei greșite ce pot duce la adevarate traume, nu numai la copiii mai sensibi, ci și la cei perfect normali.
Biblia atractivă?
Așadar pentru a asigura copilului o înțelegere corectă a lui Dumnezeu este nevoie de un timp special pus de-o parte în cadrul familiei. A-L cunoște pe Dumnezeu înseamnă a-L descoperi în primul rând din paginile Scripturii. Acest lucru este cu atat mai dificil cu cat studiul Bibliei se află într-o competiție cu ritmul vieții care impune o altă gamă de surse de informare și de petrecere a timpului. Televizorul, jocurile pe calculator sau activitățile extarșcolare epuizante și uneori inutile concurează cu timpul dedicat citirii Bibliei. Comparând producțiile de milioane de dolari în care tehnica și procesarea computerizata sunt atuu-ul principal, cu foile simple ale Scripturii, cele din urmă sunt indubitabil insignifiante și neatrăgătoare. De aceea, părinții sunt provocați să găsească cele mai atractive metode prin care să facă din studiul Bibliei o activitate plăcuta și utilă.
Prezentarea lui Dumnezeu prin intermediul povestirilor din Sfânta Scriptură trebuie să se realizeze într-o maniera creativă, dinamică și interactivă. Copiii au nevoie sa atingă și să manevreze lucrurile, să se miște, să intre în rolurile personajelor din Biblie, să deseneze, să modeleze. Metoda “fii cuminte, stai nemișcat și ascultă” nu funcționează. Profesorii trebuie sa-i conduca pe copii să înțeleagă de ce le este de folos să urmeze calea lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, să înțeleagă că este spre binele lor acum și totdeauna[iii].
Puterea exemplului
Ce-ar fi daca nu doar i-am învăța pe copii din Sfânta Scriptură, ci i-am ajuta să și experimenteze învăturile primite și mai mult decât atât, le-am oferi un exemplu? Așadar, un alt aspect extrem de important atunci când este luată în discuție percepția copiilor despre Dumnezeu este acela al exemplului părinților. Puterea exemplului in viața de familie este cu certitudine un factor decisiv în asimilarea unei imagini despre divinitate.
Copiii care trăiesc în familii religioase practicante au o mai buna imagine despre Dumnezeu și chiar de sine. Aceasta este concluzia unui studiu ce a încercat să dovedească relația dintre religie și comportamentul copiilor[iv]. Cercetătorii au arătat că, copiii ai căror părinți merg în mod frecvent la biserica și ai căror părinți îi implică în discuții religioase, dau dovadă de mai mult control de sine, o mai bună capacitate de a se descurca din punct de vedere social, precum și mai multa dedicație procesului academic, comparativ cu ceilalți copii care au părinți nereligioși. Câteva argumente în acest sens ar putea fi: – apartenența la o comunitate religioasă conferă suport social și moral atât pentru părinți, cât și pentru copii; – normele și valorile religioase promoveaza mesaje care întăresc familia, îndeamna la dragoste și sprijin reciproc; – credința creștină învață ca a fi parinte este un lucru sacru, impunand astfel onoare, dar și responsabilitate.
Sociologul Bradford Wilcox, de la Universitatea din Virginia pune punctual pe “i” în discuția referitoare la rolul pe care îl au părinții în educarea religioasa a copiilor. El spune ca “a-i duce pe copii în cer (în engl. heaven) este mai important decat a-i duce la Harvard”[v]. Aceeași idee se regăsește și în învățătura bisericii tradiționale din țara noastră: “Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăti exemplu personal si viu. Să îngenunchezi împreună cu el la rugăciune, să-l iei de mână si să mergi la biserică, să te ferești a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai”[vi].
De mic, în fiecare zi cu Dumnezeu
Educația religioasă a copiilor, atât cea “spusă”, cât și cea trăită trebuie să înceapă din primele zile. Încă de la naștere, copilul este într-un continuu proces de dezvoltare și învățare, așa că nu trebuie pusă o limită de la care trebuie să înceapă educația religioasă. Înteleptul Solomon spunea: Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea (Proverbe 22:6). Psihologii spun că perioada întrebărilor este deosebit de favorabilă pentru a pune temelia educaţiei spirituale. Când copilul pune întrebări, este un bun prilej de a-i vorbi despre Dumnezeu. Părinții pot oferi raspunsuri la cele mai banale întrebări, prezentând argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu. Când copilul întreabă ce este cerul, nu este suficient să-i spui doar că este atmosfera, sau norii, sau locul de unde cade ploaia sau zăpada, ci să-i mai spui că este locul unde se află Dumnezeu. Când întreabă despre ploaie, mare sau vapoare, este un moment bun sa i se spună despre potop. Și exemplele pot continua.
Și încă un aspect. În educația religioasa a copiilor nu trebuie să fie întreruperi. Nu este suficient să i se vorbească copilului despre Dumnezeu o dată pe saptămână, eventual la biserică, ci în fiecare zi, în fiecare aspect al vieții. Iată ce este scris în Biblie: “Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, cânt te vei culca şi cânt te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntării între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale”. (Deuteronom 6:6-9)
[i] Informație preluată din revista “Felicia”, mai 2007
[ii] Ellen White, “Îndrumarea copilului”
[iii] Donna Habernicht, Larry Burton “Credința pe înțelesul copiilor”
[iv] studiu realizat de sociologul John Bartkowski, Universitatea Mississippi; informație preluata de pe FOXNews
[v] Universitatea Harvard, una dintre cele mai prestigioase din Statele Unite
[vi] www.sfaturiortodoxe.ro
