Anxietatea de separare (II)
Autor: Dr. Cristina Anca Dăscălescu
Articol preluat din revista Viață + Sănătate
Foto: Viață + Sănătate
Anxietatea de separare apare prima dată in jurul varstei de 6-7 luni, dar perioada critică a vieţii de sugar este intre 12 şi 18 luni, când se poate pune şi diagnosticul de anxietate de separare. Teama de separare de cei dragi, de familie sau cunoscuţi, apare încă din primii ani de viaţă, este un comportament firesc şi este legată de despărţirea de persoana cea mai ataşată de copil. Apare de la vârsta de un an, continuând cu intrarea în colectivitate, creşă, grădiniţă şi apoi şcoală. Ea scade pe măsură ce se realizează adaptarea la noul mediu. Diagnosticul de anxietate de separare se pune numai dacă intensitatea şi persistenţa manifestărilor este severă şi cu o durată de cel puţin o lună.
De multe ori, aceşti copii vin la noi, medicii de familie, cu variate simptome care, evident, sunt corelate cu momentul separării. Chiar înainte de a începe să vorbească, copilul le comunică celor din jur emoţiile prin comportament. Pe măsură ce învaţă limbajul verbal, copilul devine capabil să-şi exprime diferitele trăiri. Sugarul şi copilul mic percep iminenţa separării de părinţi, de fraţi, de cei dragi lor şi uneori chiar de jucăriile preferate seara, când trebuie să se culce, sau în momentul unor vizite. La început, copilul este supărat, îngrijorat, neliniştit, apoi devine furios, ţipă, plânge, iar uneori este trist.
Intrând în prima colectivitate, în primele săptămani, copilul poate refuza constant despărţirea temporară de părinţi. În această perioadă, copiii pot prezenta anumite tulburări psihoafective şi de comportament, de la nervozitate, suptul degetului, scrâşnet din dinţi, până la ticuri şi reacţii de mânie. Alteori, copilul este apatic sau suferă de cefalee sau dureri abdominale dimineaţa, atunci când trebuie să plece de acasă. Tipul anxietăţii, durata şi intensitatea depind de vârsta copilului, de natura situaţiei generatoare de frică, de calitatea relaţiei de ataşament, de experienţa anterioară privind separarea şi efectele ei.
Copilul şcolar poate prezenta tulburări de comportament alimentar, de somn, enurezis nocturn (lipsă de control a urinatului în timpul nopţii), poate deveni neîndemânatic sau poate avea variate tulburări de scris sau de citit. Alteori poate prezenta chiar semen de isterie sau de comportament psihotic. Aceste manifestări fac foarte dificile integrarea socială şi participarea la sistemul de învăţămant. Şcolarul din clasa întâi răspunde diferit la separare, începând de la refuzul verbal şi/sau comportamental de a frecventa colectivitatea, continuând cu modificări ale somnului, manifestate prin coşmaruri şi mergând chiar până la insomnii. De cele mai multe ori, anxietatea de separare este însoţită de simptome precum tahicardie, palpitaţii, transpiraţii, ameţeli, dureri de cap, dificultăţi de respiraţie sau senzaţia de amorţire a extremităţilor. Pot apărea şi fenomene digestive ca dureri de stomac, febră, vărsături şi scaune diareice.
Copilul poate avea o teamă nejustificată asupra siguranţei personale sau a părinţilor săi, manifestand teamă faţă de necunoscuţi, posibili hoţi, animale, insecte inofensive, întuneric, furtună sau chiar faţă de unele zgomote suspecte. Factori precum mutatul într-o nouă zonă, divorţul părinţilor, plecarea la muncă în străinătate a unui părinte sau a ambilor, decesul celor dragi sau o supărare îi pot cauza copilului un imens stres sau un comportament anxios ce poate duce la fobia de şcoală. Mai târziu, aceste atitudini se exacerbează în preajma unui examen, copiii căutând diferite metode „de evadare”, declarând o posibilă suferinţă fizică sau un alt eveniment justificativ şi plauzibil. In astfel de cazuri, aceşti copii manifestă în final o stimă şi o încredere în sine scăzute. Aceşti copii de obicei devin pretenţioşi, pretinzând o permanent atenţie din partea familiei sau a anturajului. Intrând în prima colectivitate, copilul este apatic sau suferă de cefalee sau dureri abdominale dimineaţa, atunci când trebuie să plece de acasă.
Ce putem face?
Un rol important îl au părinţii şi educatorii, care trebuie să-i explice copilului situaţia, pe un ton calm şi liniştit, raportandu-se la nivelul lui de înţelegere şi oferindu-i sprijinul emoţional necesar. In primul rând, dacă se poate, trebuie identificată o eventuală cauză, începând de la o bonă sau un educator prea sever, un coleg agresiv sau un mediu nou, în care micuţul nu se adaptează.
Ca medic, le recomand părinţilor ca sugarul să doarmă în pătuţul lui, bineînţeles, sub atentă supraveghere. Plecarea temporară a mamei la serviciu trebuie făcută cu calm, nu pe furiş, fiind însoţită de dovezi de afecţiune, în prezenţa persoanei care o va înlocui. La început, mama va fi înlocuită, dacă se poate, de un membru al familiei, de soţ, bunică, mătuşă, apoi, dacă este necesar, de bona care va răspunde de copil.
Nu se vor amplifica temerile copilului, se va renunţa la mitul „Bau-bau”, se va evita un comportament hiperprotector, dar asiguraţi-l totuşi de dragostea dumneavoastră. Trataţi despărţirea temporară de scurtă durată ca pe ceva firesc, în cazul sugarilor, mărind treptat perioada de despărţire sau explicandu-le copiilor mai mari avantajele colectivităţii.
În cazul despărţirii temporare mai lungi sau definitive, copilul trebuie ajutat din timp să inţeleagă situaţia şi trebuie să-i fie asigurat suportul afectiv, material şi spiritual necesar, cu toată dragostea. Să nu uităm că doar medicul specialist poate diagnostic o posibilă afecţiune şi institui tratamentul corespunzător. Cu ajutorul medicului, trebuie diferenţiată o suferinţă fizică reală de una imaginară şi, dacă este necesar, afecţiunea diagnosticată se va trata pană la vindecarea ei deplină.
Dacă este vorba de o aşa-numită boală psiho-somatică precum gastrita de stres, colonul iritabil sau doar un stres emoţional, se va colabora şi cu un psiholog. Tratamentul efectuat din timp poate preveni complicaţiile ulterioare şi include psihoterapia individuală, familială sau comportamentală, consiliere şcolară şi chiar medicaţie. Dacă anxietatea de separare se agravează, se poate realiza şi o evaluare psihiatrică făcută de specialist.
Bibliografie consultată:
Braunwald, E., Fauci, A.S., Hauser, S.L. Jameson, J.L., Kasper, D.L., Longo, D.L. (2005). Harrison’s Principles of Internal Medicine, 16th Edition. McGraw Hill.
Mănuilă, A. (1998). Dicţionar medical, Ediţia a VII-a. Editura Ceres, Bucureşti.
McPhee, S.J., Papadakis, M.A., Tierney, L.M. (2006). Current Medical Diagnosis & Treatment, 45th Edition. McGraw Hill.
