Diabetul zaharat: ce este hemoglobina glicozilata?

Diabetul zaharat: ce este hemoglobina glicozilata?

Autor: Dr. Dan Rusu
Articol preluat din revista Viata + Sănătate
Foto: Dreamstime, Michaela Kobyakov/freeimages.com, Wojciech Wolak/freeimages.com

Diabetul zaharat este o boală metabolică ce se caracterizează prin valori de glicemie crescute cronic. Diabetul este urmarea unui aport excesiv de energie în combinație cu o insuficientă secreție de insulină din cauza unei dereglări a funcțiilor celulelor beta secretoare din pancreas.

Excesul aportului de energie, precum și un aport limitat cronic prin restricție calorică provoacă o adaptare metabolică. Excesul condiționează o reducere a preluării/consumului glucozei la nivel muscular, la nivel de țesut gras și în ficat, ceea ce este numit „rezistență la insulină”. Prin aceasta se face legătura cu numeroase alte dereglări metabolice. Insulina nu este nici pe departe un hormon doar al metabolismului glucidic. Ea se prezintă ca un factor integrator al întregului metabolism glucidic, proteic și lipidic.

Adipozitatea, în special cea cu dispoziție abdominală, alăturată inactivității fizice, determină adesea creșterea trigliceridelor sanguine, scăderea valorilor HDL-colesterolului, o toleranță modificată la glucoză și/sau valori crescute ale glicemiei à jeun, hipertensiune, creșterea subclinică a markerilor inflamației, hiperuricemie, steatoză hepatică. Rezistența la insulină crește nevoia de insulină și conduce, în cele din urmă, la diabet manifest când celulele beta din pancreas nu mai pot să compenseze cererea tot mai crescută.

Capacitatea celulelor pancreatice de a compensa pentru un timp mai scurt sau mai lung este determinată genetic și epigenetic. Au fost deja identificate peste 50 de gene care influențează funcția și regenerarea celulelor beta din pancreas. Preponderența diabetului în cadrul populației se prezintă într-un trend vădit ascendent. Odată cu nivelul glicemiei, crește și riscul pentru complicații microvasculare oculare, renale și nervoase (de exemplu, diabetul se găsește printre cele mai frecvente cauze de orbire, insuficiență renală și amputație de membre inferioare). Studii prospective observaționale au arătat, de asemenea, un risc înalt pentru maladii cardiovasculare și cancer în cazul nivelelor de glucoză crescute cronic.

Hemoglobina glicozilată și importanța unei abordări individualizate a pacientului

Cu cât hemoglobina este expusă, de-a lungul vieții eritrocitare, la concentrații mai crescute de glucoză, cu atât un mai mare procent din ea este ireversibil glicozilată, combinată neenzimatic cu glucoza. Hemoglobina glicozilată (Hb. glicată – HbA1c) este un foarte bun indicator pentru aproximarea unei valori medii glicemice pe termen lung – ultimele 6-12 săptămâni. O valoare a HbA1c de 6% corespunde unei glicemii medii, în ultimul timp, de aproximativ 135 mg/dL, iar o valoare de 9% unei glicemii medii de 240 mg/dL.

Există consensul că, de la o valoare a HbA1c de 6,5%, crește exponențial riscul pentru complicații, astfel încât Organizația Mondială a Sănătății consideră din 2010/2011 acest parametru ca având valoare diagnostică. Dar chiar și când nivelul cronic crescut de glucoză din sânge este indubitabil asociat cu complicaţii tipice grave, asta nu înseamnă numaidecât că pacienții cu DZ2 pot profita când HbA1c scade sub nivelul indicat.

În ceea ce privește complicațiile microangiopatice (retinopatie, nefropatie), este clar rolul benefic al unor valori apropiate de normal. Un diabetic însă are un risc de 2-5 ori mai mare de a deceda prin boli cardiovasculare. S-a constatat în multe studii că o terapie intensă în vederea reducerii la valori apropiate normalului ale glicemiei nu influențează mortalitatea prin boli cardiovasculare. Există dovezi de reducere a infarctelor de miocard neletale, dar nu și a mortalității cardiovasculare generale. Un posibil motiv pentru care, în sus-numitele studii, valorile glicemice cât mai apropiate de normal nu au scăzut mortalitatea prin boli cardiovasculare ar fi că efectul benefic al reducerii „artificiale” a glicemiei este anihilat de alte efecte secundare, inerente medicamentelor. Aceste efecte secundare sunt, de exemplu, creșterea în greutate, riscul hipoglicemiilor etc.

Există indicii cum că, îndeosebi în cazul pacienților la care, pe termen lung, glicemiile au fost mult peste normal, când au apărut deja boli cardiovasculare semnificative, când există o dispoziție spre hipoglicemie sub terapie, nu trebuie forțat un nivel normal de HbA1c prin medicamente.

Pacienții recent diagnosticați și fără o istorie lungă de DZ profită mult mai mult dacă imediat după diagnostic instaurează, chiar medicamentos, un HbA1c bun. Este deci de subliniat importanța aprecierii pentru fiecare pacient în parte a celui mai bun, dar și mai realist, HbA1c. Sub influența acestei complexe situații, Societatea Diabetologilor Americani recomandă o terapie centrată pe pacient (nu doar pe valoarea glicemiei), terapie care ia în considerare circumstanțele fizice, psihice și de mediu ale pacientului, durata bolii, complicațiile diabetice, comorbiditățile, vârsta și chiar preferințele ori dorințele pacienților, toate trebuie luate în seamă.

Pentru un diabetic, este recomandat ca ideal un coridor între 6,5 și 7,5% (48-58 mmol/mol) pentru evitarea complicațiilor. Aceasta semnifică o glicemie între 100-125 mg/dl à jeun și o glucoză postprandială între 140-199 mg/dl. Scopurile tratamentului trebuie explicate pacientului într-o manieră detaliată. Un HbA1c de 6,5 sau mai puțin se recomandă pacienţilor care pot să atingă această valoare fără terapie medicamentoasă ori cu o terapie de risc minim. Alta este situația în cazul pacienților cu multimorbidități și care necesită o terapie complexă. Pentru ei, este fundamentală evitarea complicațiilor și a efectelor secundare, astfel că se acceptă un HbA1c chiar și peste 7,5%.

Traducere și adaptare după un articol din Jurnalul medical german – Deutsche Aertzteblatt nr. 5, Ianuarie 2014 – Therapie des Diabetes mellitus Typ 2; Andreas F.H. Pfeifer și Harald H. Klein.